Evoluţia istorică a Scărişoarei este strâns legată de a zonei Ţării Moţilor, din care face parte. Cele mai vechi informaţii documentare provin de la mijlocul secolului al XVII-lea şi se referă la aşezarea Nagy Aranyos (Râul Mare), ce cuprindea întreg bazinul hidrografic al Arieşului Mare, inclusiv zona în care astăzi se află comuna Scărişoara. După ce Transilvania a fost integrată Imperiului Habsburgic, din secolul al XVIII-lea, apar şi primele date documentare legate de Scărişoara în conscripţii confesionale şi fiscale.
Prima menţionare a aşezării, sub numele de Girda [Gârda - n.n.], este într-o conscripţie din 1733, realizată de autorităţile comitatului Alba de Jos, din care făcea parte şi aceasta. Din secolul al XVIII-lea, alte date privind aceste locuri sunt oferite de hărţile iosefine din anii 1769-1773, pe care apar toponime ca Dial Skerischori (Dealul Scărişorii) şi Valje Leszesdylor (azi valea Lăzeştilor), fiind marcate totodată bisericile care existau în zonă, dar şi drumurile de acces sau date legate de anumite activităţi economice. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în contextul răscoalei lui Horea, Scărişoara (Szkerisore) apare menţionată, la 26 noiembrie 1784, ca loc de unde proveneau conducători ai răscoalei.
Deşi confruntaţi cu dificultăţi materiale mari, membrii comunităţii s-au preocupat să îmbogăţească patrimoniul cultural al aşezării prin construirea bisericilor de la Lăzeşti şi Scărişoara. Biserica de lemn din Lăzeşti, azi monument istoric, a fost construită la 1736, iar cea din Scărişoara în 1848. Aceste biserici au catalizat viaţa comunităţii şi s-au implicat activ în eforturile acesteia de a asigura funcţionarea unor şcoli atât la Scărişoara cât şi la Lăzeşti. Mărturiile documentare vorbesc de existenţa acestor şcoli la Gârda de Jos (azi Scărişoara) începând cu anul 1865, iar la Lăzeşti din anul 1873, de multe ori preoţii îndeplinind şi rolul de învăţători. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, pentru cele două şcoli, care funcţionau în clădiri închiriate de la persoane particulare, s-a reuşit construirea unor clădiri care au permis o mai bună dezvoltare a învăţământului în perioada ulterioară.
În secolul al XX-lea, din punct de vedere administrativ, comuna a fost divizată, separându-se atât Arieşeniul în 1925, cât şi Gârda de Sus în 1932. Venirea la puterea a regimului comunist a adus schimbări majore, printre care şi o acţiune de modernizare manifestată sub aspect edilitar. Dacă din punct de vedere cultural evoluţia în perioada comunistă a fost marcată de ideologiile şi modalităţile de acţiune specifice, sub aspectul dezvoltării învăţământului s-au făcut progrese evidente. Reţeaua şcolară, care în perioada interbelică cuprindea şcolile din Gârda de Jos şi Lăzeşti, funcţionând cu intermitenţe şi şcoli la Faţa Lăzeşti şi Negeşti, s-a diversificat, fiind înfiinţate şi construite şcoli la Ştiuleţi, Sfoartea, Runc, Lespezea. Aceste acţiuni au avut ca şi consecinţă reducerea masivă a analfabetismului la nivelul comunei, dar au contribuit şi la o emigrare a locuitorilor comunei, care au început să urmeze şcoli superioare în oraşele din apropiere, mulţii dintre ei stabilindu-se în alte părţi ale ţării. Această situaţie, coroborată cu tendinţele demografice de scădere a natalităţii, a contribuit la reducerea numărului de locuitori ai comunei, ce reprezentau în 2011 doar 40,25% din populaţia comunei în anul 1941.
Prima menţionare a aşezării, sub numele de Girda [Gârda - n.n.], este într-o conscripţie din 1733, realizată de autorităţile comitatului Alba de Jos, din care făcea parte şi aceasta. Din secolul al XVIII-lea, alte date privind aceste locuri sunt oferite de hărţile iosefine din anii 1769-1773, pe care apar toponime ca Dial Skerischori (Dealul Scărişorii) şi Valje Leszesdylor (azi valea Lăzeştilor), fiind marcate totodată bisericile care existau în zonă, dar şi drumurile de acces sau date legate de anumite activităţi economice. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în contextul răscoalei lui Horea, Scărişoara (Szkerisore) apare menţionată, la 26 noiembrie 1784, ca loc de unde proveneau conducători ai răscoalei.
Deşi confruntaţi cu dificultăţi materiale mari, membrii comunităţii s-au preocupat să îmbogăţească patrimoniul cultural al aşezării prin construirea bisericilor de la Lăzeşti şi Scărişoara. Biserica de lemn din Lăzeşti, azi monument istoric, a fost construită la 1736, iar cea din Scărişoara în 1848. Aceste biserici au catalizat viaţa comunităţii şi s-au implicat activ în eforturile acesteia de a asigura funcţionarea unor şcoli atât la Scărişoara cât şi la Lăzeşti. Mărturiile documentare vorbesc de existenţa acestor şcoli la Gârda de Jos (azi Scărişoara) începând cu anul 1865, iar la Lăzeşti din anul 1873, de multe ori preoţii îndeplinind şi rolul de învăţători. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, pentru cele două şcoli, care funcţionau în clădiri închiriate de la persoane particulare, s-a reuşit construirea unor clădiri care au permis o mai bună dezvoltare a învăţământului în perioada ulterioară.
În secolul al XX-lea, din punct de vedere administrativ, comuna a fost divizată, separându-se atât Arieşeniul în 1925, cât şi Gârda de Sus în 1932. Venirea la puterea a regimului comunist a adus schimbări majore, printre care şi o acţiune de modernizare manifestată sub aspect edilitar. Dacă din punct de vedere cultural evoluţia în perioada comunistă a fost marcată de ideologiile şi modalităţile de acţiune specifice, sub aspectul dezvoltării învăţământului s-au făcut progrese evidente. Reţeaua şcolară, care în perioada interbelică cuprindea şcolile din Gârda de Jos şi Lăzeşti, funcţionând cu intermitenţe şi şcoli la Faţa Lăzeşti şi Negeşti, s-a diversificat, fiind înfiinţate şi construite şcoli la Ştiuleţi, Sfoartea, Runc, Lespezea. Aceste acţiuni au avut ca şi consecinţă reducerea masivă a analfabetismului la nivelul comunei, dar au contribuit şi la o emigrare a locuitorilor comunei, care au început să urmeze şcoli superioare în oraşele din apropiere, mulţii dintre ei stabilindu-se în alte părţi ale ţării. Această situaţie, coroborată cu tendinţele demografice de scădere a natalităţii, a contribuit la reducerea numărului de locuitori ai comunei, ce reprezentau în 2011 doar 40,25% din populaţia comunei în anul 1941.